Un clopoțel pentru brutari

Pe strada din spatele pieței, un brutar sună din clopoțelul de mână când iese a doua tură de pâine. O scurtă istorie a unui sunet care spune cât e ceasul.

De Ilse Marrow · 2 minute · Citește pe web

În zilele lucrătoare, la nouă și un sfert, iar sâmbăta, la nouă și jumătate, răsună un clopoțel de mână pe strada îngustă din spatele pieței acoperite. E un clopoțel mic, de alamă, cu mâner de lemn, de felul celor pe care le folosea odinioară un profesor ca să anunțe sfârșitul pauzei, și îl sună oricare dintre cei doi brutari are mâinile înfăinate în acel moment. Înseamnă că a ieșit a doua tură de pâine din cuptor. Pe strada asta, asta a însemnat dintotdeauna, de mai multă vreme decât trăiește oricare dintre ei.

Nimeni sub cincizeci de ani nu pare să știe asta. Locuitorii mai tineri cred că sunetul clopoțelului e un detaliu simpatic, un pic de teatru pentru vizitatori. Cei mai în vârstă își pun paltoanele.

Prima și a doua tură

Prima tură a unei brutării e pentru cei care au de mers undeva: angajați, părinți care duc copiii devreme la școală, oricine mănâncă în picioare. Iese la șase și până la șapte s-a dus. A doua tură e pentru cei care rămân. E pâinea de la prânz, chiflele pentru bătrâna de la etajul trei, care nu mai urcă scările înainte de ora zece, pâinea pe care i-o duce sus un vecin.

Clopoțelul există fiindcă a doua tură e o promisiune de alt fel. Clienții ei nu trec pe lângă brutărie în drum spre altundeva; trebuie să fie chemați. Înainte de telefoane, înainte ca cineva să aibă în bucătărie un ceas în care să poată avea încredere, sunetul era singurul mijloc de a da de știre unei străzi că o aștepta ceva cald.¹

Un ceas care e un sunet

Îmi place că acest clopoțel măsoară timpul fără să-l arate. Nu-l poți citi, doar auzi, iar de la fiecare fereastră se aude altfel: răsunător la colț, înăbușit dincolo de curte, aproape deloc la etajele de sus, unde oamenii s-au bizuit întotdeauna pe cei de dedesubt să ducă vestea mai departe. Astfel, măsoară nu doar ora, ci și strada — adâncimea ei și buna înțelegere dintre vecini.

Când i-au întrebat pe brutari, acum câțiva ani, dacă aveau să înceteze să mai sune clopoțelul, de vreme ce toată lumea are acum telefon, cel mai în vârstă dintre cei doi a spus că se va opri când pâinea nu va mai fi gata. A fost un răspuns mai bun decât merita întrebarea.²